Vrăjitori, chiromanţi, necromanţi

Iniţierea în vrăjitorie se derulează treptat, în familie (şatră, sălaş sau clan). În termeni tehnici dar şi reali, orice iniţere “transformă literlamente omul, dându-i alte mijloace de cunoaştere, de percepţie şi deci de acţiune asupra lumii. Aceasta angajează întreaga existenţă a individului: trecutul, prezentul, viitorul său, în măsura în care toare referinţele sale vor fi repuse în discuţie, deoarece căutarea puterii se efectuează prin trecerea la «anormal»”(Dominique Camus). În adevărata vrăjitorie, “cel care nu are forţă poate să moară” dar în cazul simulărilor foarte numeroase la periferia oraşelor româneşti observăm variate ritualuri-surogat, după imaginaţia şi fantezia vrăjitoarelor de mahala. Ziarele abundă de reclame şi anunţuri care se întrec în a prezenta pe “adevărata regină a Magiei Albe” de fapt destul de colorată. Potrivit etnologului Dominique Camus, “vrăjitorii care au recurs la acest gen de anunţuri vin în general de departe, nu au nici o legătură cu mediul şi nu sânt predispuşi la întâlniri. Ei nu au, la drept vorbind, reputaţie şi caută să-şi constituie prin intermediul presei un capital magic.” Mai mult, printr-o astfel de publicitate, uneori agresivă, “şarlatanul propune să se laude excesiv şi să proslăvească reţete pentru care nu posedă cheile în măsură să le facă active, dar pe care se străduieşte să le transforme în putere. (…)Toţi vrăjitorii îl descriu pe şarlatan ca pe unul care se laudă prin publicitate pentru a dobândi o clientelă pe care nu o cunoaşte şi care se va împrospăta mereu, graţie anunţurilor din ziare”.
Ziarele de astăzi abundă de anunţuri pline de gratitudini de genul “cu respect deosebit mii de mulţumiri celebrei tămăduitoare Atena. M-a ajutat în privinţa căsătoriei mele cu Diana care mă ura. Eugen. Bucureşti” etc(România Liberă, nr.3226). Bietul băiat este nevoit să repete anunţul pe banii lui pentru a-i face publicitate deja “celebrei” Atena. Acesta este cel mai întâlnit tip de reclamă publicitară din ultimii doi-trei ani. Aflăm de “vestita Trandafira” care poate fi contactată “în orice problemă” sau la fel de “vestita vrăjitoare Claudia” cu “leacuri aduse recent de la muntele Athos”, sau de Irina “întoarsă din ţările europene”, fiind “cea mai solicitată ghicitoare”(România Liberă, nr.3225).
Se pare că “vestitelor” ghicitoare de mahala nu le mai priesc nici lectura alfabetului, nici leacurile autohtone; sunt mereu în goană pentru manipularea încrederii colective, se întorc de undeva: acest “undeva” legitimându-le magia şi puterile vrăjitoreşti. Dacă s-ar putea, s-ar face şi călătorii interstelare dacă nu cumva, “muntele Athos” nu este în realitate muntele de gunoi din curte sau dealul din spatele casei.
În urmă cu peste 60 de ani, fantezia şarlatanilor de cursă lungă era mult mai variată. Iată cum se intitulau unii dintre ei: “profet providenţial”, “Eu sunt totul”, “Ghicitor egiptean”, “Cabalist”, “Spiritist-magic”, “Telepat-Astrolog”, “Sugesteor-fizionom”, “Grafolog-Chiromant”, “Singurul Psiholog din România Mare”, “Savant Ocultist, autorizat de somităţi marcante”, “Prezicătorul Curţii Regale”, “Savantul filozof”, “Imperatorul Suprem al Destinelor, a uimit prin prezicerile sale toate continentele”, “Luminătorul spiritelor omeneşti”, “Purtătorul suprem de taine Dumnezeeşti pe Pământ” etc(Nicolae Minovici).

„Renumitul profesor indian Sady Faim”, cârpaci analfabet din Brăila

Doctorul Nicolae Minovici a avut ideea de a face o cercetare pe teren pentru a-i depista pe şarlatani şi a face cunoscut fenomenul ocultismului derizoriu. Astfel, “Purtătorul de taine Dumnezeeşti pe Pământ” era “aproape analfabet, întrucât cele cinci clase primare care sunt la baza edificiului cultural, nu vor putea permite decât celui inconştient să se intituleze: «Luminătorul spiritelor omeneşti».” Apoi “Profetul Providenţial” născut “într-o comună din apropierea Capitalei, ne dovedeşte prin activitatea lui “cât de mari sunt naivitatea şi simplitatea în sufletul acelora, care merg să-l consulte.” A renunţat datorită eşecurilor la calităţile de “ghicitor egiptean”, “sugesteor şi fizionom” pentru a deveni peste noapte “Grafolog-Chiromant”. Totuşi, “oricine îşi poate închipui câtă grafologie pot face aceia care, de abia pot să scrie şi să citească.” Numitul “Profet Providenţial” cere cu insistenţă Poliţiei “să-i tragă la răspundere pe toţi şi pe toate ce sunt imitatori, scamatori, aceşti mişei cu reclame similare, nu sunt altceva decât o plagă otrăvitoare în poporul român.”
Aceasta ne reaminteşte conflictul dintre nu mai ştim câte “regine ale magiei albe” de azi care se ocăresc una pe alta asupra originalităţii puterii lor. Mass media a prezentat în felurite chipuri dialoguri de genul “eu sunt adevărata regină” sau “prinţesă” sau “fiică” a nu mai ştim cui.
Originală rămâne deconspirarea “renumitului profesor indian Sady Faim” care “descoperă orice boli”, având la activ “înalte studii” după ce “a vizitat şapte state”, vorbind practic “orice limbă” după ce în prealabil “a trăit mult în India şi a făcut ocolul pământului şi ştie şi cunoaşte toate.” Culmea ironiei, “renumitul” profesor indian, consideră că “poporul trebuie luminat” dar atenţie, “feriţi-vă de cărturărese care neputând trăii cu vechea lor ocupaţie se fac singure ghicitoare fără a cerceta oarecare cărţi ştiinţifice.”
Renumitul “Sady Faim” s-a dovedit a fi “originar din Brăila” iar discuţia avută cu el a fost “într-o limbă românească plină de greşeli de gramatică” ceea ce nu l-a împiedicat să vorbească despre “problema luptei pentru existenţă.” Profesorul “Sadi Faim”, indian savant şi celebru, a avut o mamă spălătoreasă şi culmea, cărturăreasă în Brăila care, “la iniţiat în mister” iar numele şi l-a “împrumutat de la un turc, pe care l-a cunoscut la Constanţa.”

Urmaşele „renumitului Sady Faim”

Mult ridicol descoperim şi în anunţurile de astăzi unde legitimările sunt absolut groteşti: vrăjitoarea Mihaela a fost băgată în seamă “de Ion Ţugui la Tele 7 abc”(România Liberă, nr.3206); la fel de vestită ar fi “vrăjitoarea Dulceaţa” care a fost “invitată de Chestiunea Zilei, la Pro TV”(România Liberă, nr.3209).
Nici “vrăjitoarea Trandafira” nu se lasă mai prejos şi face cunoscut că a fost “invitată în emisunea Viaţa bate filmul”(R.L., nr.3214). Ei bine, pentru a rezolva definitiv problema, aflaţi onor că “vrăjitoarea «Beatris» a apărut la toate posturile de televiziune”(R.L., nr.3217), desigur poate cele virtuale. Pe când “doamna Simona, reîntoarsă de curând din India”(R.L., nr.3216) deţine ceea ce au toate celelalte la un loc.
Dar ce spuneţi de Diana, “vrăjitoarea din Lilieci-Ialomiţa” căci “descântecul ei are valoare de laser”, şi “face minuni pe loc”(R.L., nr.3218).
Doctorul Nicolae Minovici semnala la vremea sa “pericolul pe care îl reprezintă” toţi aceşti şarlatani “pentru sănătatea publică”; şi totuşi, atunci precum şi astăzi, ei sunt “autorizaţi de către organele Ministerului de Interne să-şi exercite profesiunea de ghicitori”.
Pentru că “limita între normal şi anormal nu este tocmai uşor de stabilit, ea fiind chiar extrem de variabilă şi tot pe atât de confuză”, manipularea naivilor cu iluzorii ritualuri şi rezolvări cu “viteză de laser”, face loc unor destine ratate care nu–şi găsesc liniştea. Cine sunt de fapt clienţii acestor şarlatani? Şi de ce ajung aici? Potrivit etnologului Dominique Camus, fac apel la forţa vrăjitorului “anumite persoane care se simt neputincioase – de exemplu în faţa unui şir întreg de necazuri tot mai mari sau a irumperii unui insolit brusc, brutal, grav – îi vor căuta pe cei despre care cred că au misiunea să intervină acolo unde orice acţiune întreprinsă de alţii a eşuat.” Ca ultim recurs al unui suprem neajuns, vrăjitoria “ordonează şi clarifică o situaţie pe care eşecuri succesive de interpretare şi de acţiune obişnuit întâlnite în societatea noastră au făcut-o cu atât mai intolerabilă” (Dominique Camus)

Pericolul social al practicării ocultismului, neschimbat de 70 de ani

Practica vrăjitoriei s-a dezvoltat pe fondul “nesiguranţei zilei de mîine" şi a “traumatismelor de tot felul” care au determinat o continuă “teamă morbidă nejustificată”. Astfel că, “practicarea ghicitoriei a devenit generatorul tuturor felurilor de psihoze”(Nicolae Minovici).
Pe această structură neaşezată, şarlatanii de tot felul pot cauza o adevărată “stare psihotică dintre cele mai grave, întrucât extazul, indiferentismul faţă de sine, ura contra oamenilor, distrugerea instinctului gregar, constituie după cum atâţia autori au demonstrat-o, izvorul nebuniei şi al crimei.” Iar şarlatanii ocultişti, vrăjitoare sau ghicitoare, “în baza primitivismului lor”, consideră că pot “prin anumite formule sacramentale, să supună voinţei, legile universului. În aceasta constă adevărata lor nebunie”(Nicolae Minovici).
Primejdia constă în primul rând în “substratul paranoid al ghicitorilor şi delirul lor de inducţiune, pe care aceştia îl exercită asupra clienţilor lor” iar “pe un asemenea substrat organo-psihic (…)apare aşa numitul sindrom de automatism mintal, caracterizând pe indivizii al cărui centru superior (conştient) este mai mult sau mai puţin obnubilat”.
Doctorul Nicolae Minovici, în documentarea studiului său din 1938, “a procedat şi la vizitarea a numeroase cabinete de specialişti – adevărate hrube ale înşelătoriei şi minciunii – în care am fost izbit de starea mai mult decât rudimentară a apostolilor ocultismului.” Se pare că “în nici o parte a lumii nu se poate specula naivitatea omenească cu atâta uşurinţă ca în ţara noastră.”
Cine erau aceşti vrăjitori şarlatani în anii de după primul război? Nicolae Minovici afirmă că “mai toţi sunt străini de neam”, “mai toţi sunt mai mult sau mai puţin analfabeţi” fapt care nu-i împiedică “să se intituleze profesori, savanţi, diplomaţi, «trimis al lui Dumnezeu».” Statisticile ospiciilor din Bucureşti de la acea vreme “ne demonstrează că din 300 de bolnavi alienaţi, 45 sunt victime directe sau indirecte ale vrăjitoriei.” Scopul lor este acela de a “sugestiona şi a atrage vulgul, de a dezagrega lumea, care trăieşte în stare de mediocritate de cultură, întrucât lumea intelectuală, în sensul adevărat al cuvântului, nu cade decât în mod excepţional victimă acestor exponenţi ai şarlataniei. Prin mecanismul inducţiunii, toţi aceşti practicanţi ai ocultismului ajung să realizeze prin clientela lor, nu numai cazuri clinice, dar şi o adevărată psihoză colectivă, atât de periculoasă organizaţiunii sociale”.

antropologia despre delincventa si vagabondaj

Delincvenţa are rădăcini etologice. Într-adevăr specialişti reputaţi, Byrne şi Whiten (1989), au semnalat cazuri de adevărate comportamente de înşelăciune tactică, posibilităţile de învăţare fiind excluse, în contextul cercetărilor de a evidenţia prezenţa la unele primate a unui rudiment de conştiinţă, fapt care nu intră în discuţia noastră dar poate produce mirare. Primatele implicate în cazurile semnalate au fost maimuţe superioare, cele mai multe erau cimpanzei. Este important să ilustrăm foarte pe scurt, afirmaţia noastră prin relatarea unei singure observaţii directe, chiar înregistrată pe film, a unui cercetător de teren. Un mascul tânăr, aflat încă sub tutelă maternă a sesizat că o femelă matură dezgropa un tubercul apetisant. A privit în jur spre a se asigura că nu-l vede nimeni apoi a aşteptat până ce femela a terminat de dezgropat alimentul. În acel moment a scos un strigăt pătrunzător ca şi cum ar fi fost în pericol să i se întâmple ceva rău. Mama tânărului mascul, superioară ierarhic femelei care dezgropase tuberculul, a reacţionat protector şi a pus pe fugă aceea femelă. Astfel încât tânărul mascul a mâncat cu un aer nevinovat tuberculul respectiv. Rezultă de aici un şir de înşelăciuni încheiat printr-o nedreptate. Nu a fost vorba de o confruntare directă de măsurare “cavalerească” a puterilor, ci de o strategie aproape politică.
Delincvenţa este frecvent însoţită, de calificativul juvenilă. După delincvenţă, juvenilă sau nu, urmează infracţiunea, crima nepremeditată până la premeditată şi organizată, etc. Delincvenţa, juvenilă sau nu, este oricum punctul de plecare al diversităţii de crime, în continuă expansiune şi care au dus la crearea codului penal şi la o legislaţie deasemenea în expansiune şi aşa mai departe. Rădăcina fărădelegilor se află aşadar încă în specia care ne precede şi din care se pare că ne tragem, iar despre aventura umană a acestui tip de rău, sunt foarte multe de povestit.
Vagabondajul exprimă în esenţa lui deplasarea în Spaţiu, care este o caracteristică cam pentru tot ce este viu. Chiar şi unele plante au parte de anume mişcări. În cursul evoluţiei humanoidele au trecut de la mersul în patru labe la bipedalism. Această nouă poziţie le-a deschis posibilitatea de a vedea mai departe decât atunci când stăteau în patru labe. În plus mobilitatea le-a fost sporită. Evenimentul a pus specia în situaţia de a descoperi şi a se confrunta cu Spaţiul. Descoperirea şi contruntarea cu Timpul va fi ulterioară descoperirii Spaţiului. Ambele marchează începutul cunoaşterii umane. Cucerirea Spaţiului a însemnat în principal asigurarea surselor de hrană, şi “schimbul” de gene, dar evenimentul a mai avut şi alte consecinţe în antropogeneză, în procesul continuu al devenirii întru uman.
Semnalăm în aceiaşi ordine de idei comportamentul specific uman de dezmărginire invocat de Blaga în cursul său publicat sub titlul “Aspecte antropologice” ca şi tradiţia din unele familii nord americane de a-şi trimite copii în lume, departe de casă, fără sprijinul material al familiei, chiar dacă este vorba de familii foarte înstărite, pentru a le da copiilor ocazia să aibă propriile experienţe, să cunoască direct realitatea, să înveţe să se descurce singuri.
Vagabondajul, sub toate formele lui, este o relicvă, o neconştientizare a dimensiunii spaţiale, o căutare fără obiect, o rătăcire de dragul rătăcirii, o negare a rădăcinilor, a apartenenţei la societatea umană, un refuz al socialului prin refugiu la periferie, o premisă a delincvenţei.
Fenomenul confruntării cu Spaţiul, a fost o provocare pe măsura speciei noastre, la fel ca şi provocarea confruntării cu Timpul. Confruntarea cu Spaţiul se desfăşoară pe o plajă foarte intinsă şi îmbracă tot felul de aspecte, inclusiv aspectul colectiv, adică nomadismul. Între formele patologice menţionate în tratatele de psihiatrie, cităm dromomania, impulsul irezistibil de schimbare a locului, părăsirea casei, familiei, serviciului, fără o motivaţie valabilă.
Ne-a surprins bogăţia de termeni din limba engleză a noţiunii discutate, (a se vedea denumirile noţiunii şi în alte limbi ca expresie a diversităţii culturale) cuvinte care denumesc şi nuanţează semantic aria celor care, în felul lor propriu, intră în raport cu Spaţiul : drifter, rambler, nomad, tramp, loiterer, ranger, vagabond.
Mai departe discuţia s-ar putea extinde, pătrunzându-se în zona de asociere între cele două noţiuni discutate.

recuperarea unei cartografii umane

Estul are obiceiul să înghită oamenii şi visele lor. În ultima sută de ani Bucureştiul a cunoscut schimbări pe care istoria le înregistrează doar printr-o bizară comprimare a timpului, unde respiri simultan pe mai multe paliere istorice. La fiecare 20 de ani s-au petrecut inversări de roluri sociale; dacă într-o primă vârstă au fost trăite alături de Europa, pentru a doua vârstă istorică, Bucureştiul a intrat în malaxorul unui experiment istoric traumatizant. Rănile sale încă persistă în variata geografie umană aflată în căutarea tihnei.

Europenii - în măsura în care împrejurările i-au apropiat de România şi Bucureşti – au descoperit un pământ în parte exotic, în parte necartografiat. Este de fapt vorba de o ruptură istorică iar harta europeană a Bucureştiului creionată cu greu timp de un secol între 1848-1948, - deşi între timp a suferit modificări în simbolurile sale urbane -, trebuie readusă la lumină. Bastion cultural răsăritean al Europei, Bucureştiul a cunoscut întreaga suită de distrugeri, devastări sufleteşti, neajunsuri şi neputinţe, specifice oricărui bastion înaintat, care la un moment dat în istorie a fost abandonat, pentru a ne exprima elegant.

Geografia urbană europeană cuprinsese şi spaţiul românesc la fin de siecle şi când spunem acest lucru ne referim cu precădere la geografia vestimentară, a comportamentelor şi preocupărilor, a fizionomiilor şi a modului de viaţă. Faţă de 1850, în mai puţin de cincizeci de ani, Bucureştiul şi-a modificat geografia umană, stăpânind fiecare detaliu şi controlând fiecare schimbare atât în structura urbanistică cât şi în privinţa modelării sociale în osmoză cu Occidentul. Pe străzile sale se vorbea fluent franceza iar pe alocuri se făcea auzită italiana, germana, maghiara, greaca, sârbo-croata, etc., oraşul având comunităţi etnice variate şi foarte dinamice cultural şi economic. Zeci de mii de germani, evrei, italieni, albanezi, bulgari, armeni, sârbi, greci, maghiari, francezi, austrieci, turci trăiau în Bucureştiul anului 1900, şi nu exista stradă, secundară chiar, pe care să nu locuiască câţiva neromâni.

Viaţa cosmopolită a fost decapitată începând cu anii 1947-1948; îmbrăcămintea elegantă a devenit „trădare împotriva ordinii sociale”, la fel cărţile lui Balzac, Immanuel Kant, Cervantes, Shakespeare sau muzica lui Johann Sebastian Bach, Mozart sau Beethoven etc; femeilor li s-a interzis să mai poarte pălării de orice fel în afara basmalelor orientale; mulţi bărbaţi iubitori ai eleganţei citadine au fost forţaţi să se camufleze vestimentar în salopete staliniste şi sandale proletare pentru a nu fi arestaţi; locuinţe şi bunuri rechiziţionate sau naţionlizate fără motiv; furturi, jafuri, violuri... frica a devenit politică de stat şi a impregnat Bucureştiului o mască mortuară, care a durat în timp peste 50 de ani. Dezgheţul este dureros iar pentru aceia care doresc să respire altfel este necesar să se arate că vremurile au fost altele cândva iar saltul în istorie a fost posibil şi altă dată, însă doar prin osmoză cu Occidentul.

Un ghid al vechiului Bucureşti, aşa cum l-au creat generaţiile trecute, poate fi un punct de plecare pentru recuperarea cartografică, de către o Europă în căutare de răspunsuri dar şi o încercare de a reactiva acest spaţiu cultural străvechi al geografiei umane europene. Călătoria în timp modifică resorturi sufleteşti importante pentru o umanitate destrămată cândva, de împrejurări nefericite. Cu toţii suntem singuri atunci când ne aflăm în mituri şi pentru a elimina un posibil blocaj istoric, Bucureştiul încearcă să recupereze simboluri şi peisaje, chipuri şi gesturi, prezente în trecut şi existente încă, într-o latenţă istorică pe care tinerele generaţii au început să le caute, să le cunoască, să le cultive. Deoarece tinerele generaţii europene şi româneşti deopotrivă respiră în interiorul aceleiaşi geografii culturale.