Delincvenţa are rădăcini etologice. Într-adevăr specialişti reputaţi, Byrne şi Whiten (1989), au semnalat cazuri de adevărate comportamente de înşelăciune tactică, posibilităţile de învăţare fiind excluse, în contextul cercetărilor de a evidenţia prezenţa la unele primate a unui rudiment de conştiinţă, fapt care nu intră în discuţia noastră dar poate produce mirare. Primatele implicate în cazurile semnalate au fost maimuţe superioare, cele mai multe erau cimpanzei. Este important să ilustrăm foarte pe scurt, afirmaţia noastră prin relatarea unei singure observaţii directe, chiar înregistrată pe film, a unui cercetător de teren. Un mascul tânăr, aflat încă sub tutelă maternă a sesizat că o femelă matură dezgropa un tubercul apetisant. A privit în jur spre a se asigura că nu-l vede nimeni apoi a aşteptat până ce femela a terminat de dezgropat alimentul. În acel moment a scos un strigăt pătrunzător ca şi cum ar fi fost în pericol să i se întâmple ceva rău. Mama tânărului mascul, superioară ierarhic femelei care dezgropase tuberculul, a reacţionat protector şi a pus pe fugă aceea femelă. Astfel încât tânărul mascul a mâncat cu un aer nevinovat tuberculul respectiv. Rezultă de aici un şir de înşelăciuni încheiat printr-o nedreptate. Nu a fost vorba de o confruntare directă de măsurare “cavalerească” a puterilor, ci de o strategie aproape politică.
Delincvenţa este frecvent însoţită, de calificativul juvenilă. După delincvenţă, juvenilă sau nu, urmează infracţiunea, crima nepremeditată până la premeditată şi organizată, etc. Delincvenţa, juvenilă sau nu, este oricum punctul de plecare al diversităţii de crime, în continuă expansiune şi care au dus la crearea codului penal şi la o legislaţie deasemenea în expansiune şi aşa mai departe. Rădăcina fărădelegilor se află aşadar încă în specia care ne precede şi din care se pare că ne tragem, iar despre aventura umană a acestui tip de rău, sunt foarte multe de povestit.
Vagabondajul exprimă în esenţa lui deplasarea în Spaţiu, care este o caracteristică cam pentru tot ce este viu. Chiar şi unele plante au parte de anume mişcări. În cursul evoluţiei humanoidele au trecut de la mersul în patru labe la bipedalism. Această nouă poziţie le-a deschis posibilitatea de a vedea mai departe decât atunci când stăteau în patru labe. În plus mobilitatea le-a fost sporită. Evenimentul a pus specia în situaţia de a descoperi şi a se confrunta cu Spaţiul. Descoperirea şi contruntarea cu Timpul va fi ulterioară descoperirii Spaţiului. Ambele marchează începutul cunoaşterii umane. Cucerirea Spaţiului a însemnat în principal asigurarea surselor de hrană, şi “schimbul” de gene, dar evenimentul a mai avut şi alte consecinţe în antropogeneză, în procesul continuu al devenirii întru uman.
Semnalăm în aceiaşi ordine de idei comportamentul specific uman de dezmărginire invocat de Blaga în cursul său publicat sub titlul “Aspecte antropologice” ca şi tradiţia din unele familii nord americane de a-şi trimite copii în lume, departe de casă, fără sprijinul material al familiei, chiar dacă este vorba de familii foarte înstărite, pentru a le da copiilor ocazia să aibă propriile experienţe, să cunoască direct realitatea, să înveţe să se descurce singuri.
Vagabondajul, sub toate formele lui, este o relicvă, o neconştientizare a dimensiunii spaţiale, o căutare fără obiect, o rătăcire de dragul rătăcirii, o negare a rădăcinilor, a apartenenţei la societatea umană, un refuz al socialului prin refugiu la periferie, o premisă a delincvenţei.
Fenomenul confruntării cu Spaţiul, a fost o provocare pe măsura speciei noastre, la fel ca şi provocarea confruntării cu Timpul. Confruntarea cu Spaţiul se desfăşoară pe o plajă foarte intinsă şi îmbracă tot felul de aspecte, inclusiv aspectul colectiv, adică nomadismul. Între formele patologice menţionate în tratatele de psihiatrie, cităm dromomania, impulsul irezistibil de schimbare a locului, părăsirea casei, familiei, serviciului, fără o motivaţie valabilă.
Ne-a surprins bogăţia de termeni din limba engleză a noţiunii discutate, (a se vedea denumirile noţiunii şi în alte limbi ca expresie a diversităţii culturale) cuvinte care denumesc şi nuanţează semantic aria celor care, în felul lor propriu, intră în raport cu Spaţiul : drifter, rambler, nomad, tramp, loiterer, ranger, vagabond.
Mai departe discuţia s-ar putea extinde, pătrunzându-se în zona de asociere între cele două noţiuni discutate.
Delincvenţa este frecvent însoţită, de calificativul juvenilă. După delincvenţă, juvenilă sau nu, urmează infracţiunea, crima nepremeditată până la premeditată şi organizată, etc. Delincvenţa, juvenilă sau nu, este oricum punctul de plecare al diversităţii de crime, în continuă expansiune şi care au dus la crearea codului penal şi la o legislaţie deasemenea în expansiune şi aşa mai departe. Rădăcina fărădelegilor se află aşadar încă în specia care ne precede şi din care se pare că ne tragem, iar despre aventura umană a acestui tip de rău, sunt foarte multe de povestit.
Vagabondajul exprimă în esenţa lui deplasarea în Spaţiu, care este o caracteristică cam pentru tot ce este viu. Chiar şi unele plante au parte de anume mişcări. În cursul evoluţiei humanoidele au trecut de la mersul în patru labe la bipedalism. Această nouă poziţie le-a deschis posibilitatea de a vedea mai departe decât atunci când stăteau în patru labe. În plus mobilitatea le-a fost sporită. Evenimentul a pus specia în situaţia de a descoperi şi a se confrunta cu Spaţiul. Descoperirea şi contruntarea cu Timpul va fi ulterioară descoperirii Spaţiului. Ambele marchează începutul cunoaşterii umane. Cucerirea Spaţiului a însemnat în principal asigurarea surselor de hrană, şi “schimbul” de gene, dar evenimentul a mai avut şi alte consecinţe în antropogeneză, în procesul continuu al devenirii întru uman.
Semnalăm în aceiaşi ordine de idei comportamentul specific uman de dezmărginire invocat de Blaga în cursul său publicat sub titlul “Aspecte antropologice” ca şi tradiţia din unele familii nord americane de a-şi trimite copii în lume, departe de casă, fără sprijinul material al familiei, chiar dacă este vorba de familii foarte înstărite, pentru a le da copiilor ocazia să aibă propriile experienţe, să cunoască direct realitatea, să înveţe să se descurce singuri.
Vagabondajul, sub toate formele lui, este o relicvă, o neconştientizare a dimensiunii spaţiale, o căutare fără obiect, o rătăcire de dragul rătăcirii, o negare a rădăcinilor, a apartenenţei la societatea umană, un refuz al socialului prin refugiu la periferie, o premisă a delincvenţei.
Fenomenul confruntării cu Spaţiul, a fost o provocare pe măsura speciei noastre, la fel ca şi provocarea confruntării cu Timpul. Confruntarea cu Spaţiul se desfăşoară pe o plajă foarte intinsă şi îmbracă tot felul de aspecte, inclusiv aspectul colectiv, adică nomadismul. Între formele patologice menţionate în tratatele de psihiatrie, cităm dromomania, impulsul irezistibil de schimbare a locului, părăsirea casei, familiei, serviciului, fără o motivaţie valabilă.
Ne-a surprins bogăţia de termeni din limba engleză a noţiunii discutate, (a se vedea denumirile noţiunii şi în alte limbi ca expresie a diversităţii culturale) cuvinte care denumesc şi nuanţează semantic aria celor care, în felul lor propriu, intră în raport cu Spaţiul : drifter, rambler, nomad, tramp, loiterer, ranger, vagabond.
Mai departe discuţia s-ar putea extinde, pătrunzându-se în zona de asociere între cele două noţiuni discutate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu