recuperarea unei cartografii umane

Estul are obiceiul să înghită oamenii şi visele lor. În ultima sută de ani Bucureştiul a cunoscut schimbări pe care istoria le înregistrează doar printr-o bizară comprimare a timpului, unde respiri simultan pe mai multe paliere istorice. La fiecare 20 de ani s-au petrecut inversări de roluri sociale; dacă într-o primă vârstă au fost trăite alături de Europa, pentru a doua vârstă istorică, Bucureştiul a intrat în malaxorul unui experiment istoric traumatizant. Rănile sale încă persistă în variata geografie umană aflată în căutarea tihnei.

Europenii - în măsura în care împrejurările i-au apropiat de România şi Bucureşti – au descoperit un pământ în parte exotic, în parte necartografiat. Este de fapt vorba de o ruptură istorică iar harta europeană a Bucureştiului creionată cu greu timp de un secol între 1848-1948, - deşi între timp a suferit modificări în simbolurile sale urbane -, trebuie readusă la lumină. Bastion cultural răsăritean al Europei, Bucureştiul a cunoscut întreaga suită de distrugeri, devastări sufleteşti, neajunsuri şi neputinţe, specifice oricărui bastion înaintat, care la un moment dat în istorie a fost abandonat, pentru a ne exprima elegant.

Geografia urbană europeană cuprinsese şi spaţiul românesc la fin de siecle şi când spunem acest lucru ne referim cu precădere la geografia vestimentară, a comportamentelor şi preocupărilor, a fizionomiilor şi a modului de viaţă. Faţă de 1850, în mai puţin de cincizeci de ani, Bucureştiul şi-a modificat geografia umană, stăpânind fiecare detaliu şi controlând fiecare schimbare atât în structura urbanistică cât şi în privinţa modelării sociale în osmoză cu Occidentul. Pe străzile sale se vorbea fluent franceza iar pe alocuri se făcea auzită italiana, germana, maghiara, greaca, sârbo-croata, etc., oraşul având comunităţi etnice variate şi foarte dinamice cultural şi economic. Zeci de mii de germani, evrei, italieni, albanezi, bulgari, armeni, sârbi, greci, maghiari, francezi, austrieci, turci trăiau în Bucureştiul anului 1900, şi nu exista stradă, secundară chiar, pe care să nu locuiască câţiva neromâni.

Viaţa cosmopolită a fost decapitată începând cu anii 1947-1948; îmbrăcămintea elegantă a devenit „trădare împotriva ordinii sociale”, la fel cărţile lui Balzac, Immanuel Kant, Cervantes, Shakespeare sau muzica lui Johann Sebastian Bach, Mozart sau Beethoven etc; femeilor li s-a interzis să mai poarte pălării de orice fel în afara basmalelor orientale; mulţi bărbaţi iubitori ai eleganţei citadine au fost forţaţi să se camufleze vestimentar în salopete staliniste şi sandale proletare pentru a nu fi arestaţi; locuinţe şi bunuri rechiziţionate sau naţionlizate fără motiv; furturi, jafuri, violuri... frica a devenit politică de stat şi a impregnat Bucureştiului o mască mortuară, care a durat în timp peste 50 de ani. Dezgheţul este dureros iar pentru aceia care doresc să respire altfel este necesar să se arate că vremurile au fost altele cândva iar saltul în istorie a fost posibil şi altă dată, însă doar prin osmoză cu Occidentul.

Un ghid al vechiului Bucureşti, aşa cum l-au creat generaţiile trecute, poate fi un punct de plecare pentru recuperarea cartografică, de către o Europă în căutare de răspunsuri dar şi o încercare de a reactiva acest spaţiu cultural străvechi al geografiei umane europene. Călătoria în timp modifică resorturi sufleteşti importante pentru o umanitate destrămată cândva, de împrejurări nefericite. Cu toţii suntem singuri atunci când ne aflăm în mituri şi pentru a elimina un posibil blocaj istoric, Bucureştiul încearcă să recupereze simboluri şi peisaje, chipuri şi gesturi, prezente în trecut şi existente încă, într-o latenţă istorică pe care tinerele generaţii au început să le caute, să le cunoască, să le cultive. Deoarece tinerele generaţii europene şi româneşti deopotrivă respiră în interiorul aceleiaşi geografii culturale.